|
|
|
|
|
|
|
|
„Inoportun” - Girafa
Nu-mi plac gările. Nu-mi plac aeroporturile. Nu-mi place peronul. Detest plecările şi bagajele. Pentru că nu-mi plac despărţirile. Nici măcar cele vremelnice. Nu-mi place să plec, îmi place doar să vin. Nu-mi plac semnele pe peron şi mîna fluturată amoros, amical sau doar afabil, pînă cînd chipul din geamul vagonului se pierde undeva în ceaţa depărtării. Sau a necunoscutului. Nu-mi place cînd oamenii îşi întind gîturile ca girafele, printre atîtea alte gîturi curioase de girafe, spre a se mai zări o ultimă dată, după cum nu-mi plac privirile peste gard. Evit să fiu condus (asta ce-i drept, din toate punctele de vedere) şi sînt din cale afară de bucuros, să nu trebuiască să fiu părtaş în vreun fel la plecarea cuiva drag. Apusurile mă învăluie de melancolie, în vreme ce nimic nu-mi pare mai plin de promisiuni prietenoase decît o cafea bună la mijitul zorilor, în pridvorul unei case cu ieşire spre verdele foşnitor al pădurii, tăişul de argint al muntelui ori albastrul învolburat al mărilor. E limpede, îmi plac doar începuturile. Şi dimineţile. Toate începuturile şi toate dimineţile. Cînd stai faţă în faţă cu iubirea şi nu-ţi vine să vorbeşti. Cînd încerci să te obişnuieşti cu tine şi cu lumea. Pentru că taina ei rămîne încă de neatins, iar pleoapele tale nu s-au deprins cu lumina. Nimic nu s-a spus, nimic nu s-a scris. Nu sînt aduceri aminte, ci doar multe, foarte multe, pagini albe. Nu e nici o grabă, ai timp berechet pînă seara. O ditamai zi întreagă. Dimineaţa ai timp. Tot timpul e la picioarele tale. De asta mă scol întotdeauna devreme. În ultimele trei decenii am ratat aproape toate plecările, dar nici un început. Nici o dimineaţă. Din pricina asta ştiu bine, mai cu seamă astăzi, că mă aflu în faţa unei pagini albe care se va umple de rînduri căznite, asemeni unei mîini fluturate pe peron pînă cînd geamul vagonului se pierde în ceaţa depărtării. Aşadar, încerc din răsputeri să acopăr albul hîrtiei fără să fiu melancolic. De asta mă silesc să mă gîndesc doar la începuturi. La primul început şi la următorul. La primul meu început din „Gazeta de Transilvania”, dintr-un sfîrşit de martie 2008 cînd, surprins de zăpada mieilor la ieşirea de la „Lacul lebedelor” şi sub emoţia apropierii summit-ului NATO de la Bucureşti, scriam cel dintîi text, intitulat „Putin Ceaikovski”. „În loc de gaze, e bine şi Putin Ceaikovski” – încheiam atunci. Astăzi... nimeni nu mai ştie de unde să înceapă „lacul lebedelor”. Ca fetele bătrîne care, la balurile de odinioară, nu ştiau să înceapă tangoul decît aşa cum îl deprinseseră acasă. Pornind de la sobă. Ţarii moderni sînt incomprehensibili. Iar Asia, abia la început. De atunci, din acel sfîrşit de martie 2008, am fost cu dumneavoastră, cititorii „Gazetei de Transilvania”, de vreo şaizecişitrei de ori „inportun”. Sau, mă rog, am încercat să fiu. Nu mi-a ieşit întotdeauna. Poate doar arareori. Dar am fost mereu emoţionat şi curios să mă întîlnesc cu dumneavoastră. Şi mai cu seamă am fost uimit să descopăr, cu fiecare săptămînă care trecea, nu numai o publicaţie de o prospeţime aparte, cu o constantă deschidere spre cultură, încununată în fiecare sîmbătă de suplimentul „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, cît mai cu seamă o publicaţie „neatîrnată” care, cu generozitate şi, uneori, cu delicată îngăduinţă, mi-a oferit bucuria de a zburda liber, fără nici cea mai mică urmă de constrîngere, într-o perioadă cînd întreg peisajul media autohton îşi pierduse libertatea. N-am crezut că aşa ceva mai există. Ca ardeleanul cînd vede pentru întîia oară girafa. Dumneavoastră o ştiţi mai bine. În plus, aşa cum v-am mai spus, nu-mi plac girafele. Girafele şi gîturile lor. Nimeni, niciodată, nu mi-a cerut să scriu ceva sau cumva anume în „Gazeta de Transilvania”; nimeni, niciodată, nu şi-a îngăduit să intervină în vreun fel, „peste gard”, în textul pe care l-am trimis pentru „Gazeta de Transilvania”. Cu directorul publicaţiei am vorbit prima oară la telefon cred că undeva prin luna iulie şi ne-am văzut la faţă abia prin noiembrie. Aşadar, după vreo opt luni de la apariţia primului articol. Iar cea mai cuprinzătoare şi de netăgăduit dovadă a libertăţii editoriale din paginile „Gazetei de Transilvania” este oprirea ei astăzi. Semn că girafa a devenit realitate. Să nădăjduim că e numai una vremelnică. În schimb, viaţa „Gazetei de Transilvania” trebuie să continue, pentru că viaţa ei este cu mult mai lungă decît gîtul oricărei girafe şi decît viaţa fiecăruia dintre noi. Adică mai lungă decît o viaţă de om. Şi mai trăitoare decît oricare dintre nimicniciile noastre. De asta nu-mi vine la îndemînă nici de astă dată să-mi iau rămas bun. Mă gîndesc doar la proximul început. Aşa cum nădăjduiesc cu încăpăţînare că vom avea parte într-o bună zi de o lume normală şi de o societate în care valorile spiritului să redevină tefere. Cînd ne vom întîlni iarăşi, să punem ţara la cale şi nu la mezat. Cînd vom putea să scriem din nou cu gîndul că lumea e doar la început, iar noi, jurnaliştii, prin ceea ce scriem o putem rescrie ca să ne aducem aminte de noi înşine. Şi cînd girafele vor fi doar la grădina zoologică şi la „Animal Planet”. Îţi mulţumesc „Gazeta de Transilvania”! Sînt onorat că ne-a prins împreună mijitul zorilor a şaizecişitrei de dimineţi cu aromă de aer proaspăt şi cafea. Se spune că prima iubire rămîne întotdeauna cea mai frumoasă. Mă tem că nici ultima nu-i de lepădat! Mai ales cînd ultima, se-ntîmplă să fie şi cea dintîi iubire adevărată!
Cu drag,
Răzvan Ionescu
 Categoria: Opinii, comentarii |  Comentarii: 1
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
